marți, 13 decembrie 2016

Asa, pentru mine…

Ca sa nu uit. Desi nu prea uit, decat daca vreau. Dar acum nu vreau sa uit. Da, da, sa ma concentrez, ca uit si ce vreau sa zic. Da’ simt, deci nu pot sa uit. Heh.

Nota pentru mine (si pentru tine, nu-s egoista cu notele; nu, nu cu alea pe care le dau dadeam barbatilor): prietenii-s relativi. Ihim, m-am trezit si eu. M-am tot trezit, da’ uit, cum ziceam, si-am zis sa pun aici. Si cand o sa ma mai loveasca cheful de vreun derapaj, promit sa fiu cuminte si sa trec intai pe aici, ca sa-mi amintesc.

Doooh, si partea masochista din mine cu ce se mai alege? In fine, bottom line-ul e ca, in afara de vreo trei persoane pentru care-as muta muntii (cine dracu’ ar vrea sa mut muntii? oare de ce se spune asa?) si carora nu li s-a spus vreodata asta, si de familie, n-as misca un deget pentru altcineva. Uneori, si sa nu faci e bine. Dar asta-i o alta poveste. Prefer sa-mi conserv timpul, distanta, masa, energia si cantitatea de miscare. Asa, ca-n teorie, pentru binele unei practici care sa te pastreze intact.

Si un time-out, cat sa prind o minge si sa explic ceva: vorbim de rational aici. Unul pur, sticlos, la costum si cravata, cu servieta in mana si cu pantofii facuti. Cu ceas Vacheron Constantin si cu excel-ul la zi. Un rational impus, care nu-si da voie sa se imbete cu Salitos, care nu vrea sa produca in copil intr-un rahat de tara, care s-a saturat de jur si si-a creat altul. Dar sa servesc mingea, ca se termina partida.

Viata asta e o curva a dracului de frumoasa. E, probabil, roscata, guraliva si se plictiseste repede. Si ca sa nu se plictiseasca, face chestii. Si, ca sa ne fie clar: m-ai transat cum ai putut mai bine, cu maini in sold si cu remarce din Danielle Steel, o sa-ti transezi singura cadavrele si o sa-ti bei singura cafelele. Ca nu tine. Iar daca a tinut, inseamna ca a fost cafeaua prea buna.

Altfel, sunt oameni cu care nu ma aud cu anii si pentru care as zbura in miez de noapte pana-n Burkina Faso, sa cimentam prietenia ingropand un cadavru. Si se stiu. Si atat.

joi, 10 noiembrie 2016

Colorat vs intunecact

In urma cu cateva zile Daniela a decis sa-si premieze cititorii, fiindca sunt una din ei mi-a oferit premiul de ‘‘Cel mai colorat blogut”. Mersi Daniela pentru premiu si multi pupici.

Caci fiecare zi are si parti bune si parti rele, am primit o leapsa putin cam intunecata si cu intrebari cam sarite de pe fix:

joi, 20 octombrie 2016

Comprimarea timpului sau teoria celor 16 ore in loc de 24 !

”Timpul este cel mai bun profesor. Din pacate, el isi omoară toti elevii.” [Friedrich Nietzsche]

Timpul este o durata, o perioada masurata in ore si pe care fiecare este liber sa o consume dupa bunul plac…Dar problema apare cand acesta trece prea repede, uneori neobservat, alteori nesemnificativ…si de cele mai multe ori pe langa noi, in ciuda eforturilor de al gestiona corespunzator in concordanta cu durata zilei…

In ultimii anii tot mai multe persoane sustin ca nu mai simt cand trec orele…le confunda cu minutele, observa ca ziua mai ca se imbina cu noaptea si totul e un haos, unul organizat cei drept…dar tot un haos in esenta sa.

Si toate acestea nu sunt rodul imaginatiei, al oboselii sau al unui program mult prea incarcat ci din cauza ca timpul se contracta, iar durata unei zile s-a redus aproape la jumatate, astfel ca traiesc  in 24 de ore, doar 16.

Cauza ar fi frecventa de vibratie numita oscilatie Schumann a Terrei.Valoarea acestei frecvente, 8 Hz, coincide pe anumite segmente cu ritmul alfa al creierului uman, cel asociat starii de relaxare, de armonie cu noi insine. Conform estimarii specialistilor, pana in anul 1978, acest “pulsi al planetei s-a mentinut constant, asa cum a fost si in ultimii 10.000 de ani. Insa, in jurul acestei date s-a intamplat ceva si oscilatia a crescut spre 13 Hz… Desi au trecut 30 de ani, nu s-a gasit nicio explicatie plauzibila pentru modificarea inregistrata.

Iar despre cei nascuti dupa ’78 se spune ca au creierul “acordat” pe noua oscilatie. 13 Hz inseamna domeniul de functionare beta al creierului, adica activitate cerebrala constienta, starea de treaz, gandirea logica, analitica. Cu alte cuvinte, relaxarea nu mai poate fi la fel de profunda, la fel de sincronizata cu stimulii electromagnetici subtili din exterior, iar creierul galopeaza chiar si atunci cand el crede ca se afla in stare de liniste.

Tot aceasta cauza ar putea fi explicatia cresterii numarului de persoane supradotate, cu IQ peste medie sau cu capacitati psihice incadrabile in fenomene “paranormale, foarte adaptabile la factorii de stres din mediu.

Iar geofizicienii intrevad, intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, posibilitatea certa de inversare a polilor magnetici ai Pamantului, cu influente deosebite asupra psihicului si sanatatii omului si celorlalte vietuitoare, plante si animale…[sursa]

Pana la indeplinirea teoriilor si prezicerilor geofizicienilor un lucru este cert, comprimarea timpului este reala si ne afecteaza pe toti !

Voi cum va ”descurcati” cu timpul ? Ati simtit aceasta comprimare a sa?

vineri, 18 martie 2016

Cum se poartă sufletul

Sufletul meu imi vine ca o manusa. Mi-l trag pe maini ca sa pot cunoaste oameni si ca sa pot gesticula convingator.

Uneori mi-l strecor sub talpi ca sa fiu mai inalt, apoi il scutur, mi-l fac monoclu si pornesc la drum. Cand ajung la linia orizontului imi trag iarasi sufletul pe maini si ma apuc de scris. Daca lovesti tastele cu sufletul literele se aseaza mai frumos.

Cand ma culc ma infasor in suflet ca sa-mi tina de cald si de vise. Cand ma trezesc ma spal cu el pe dinti si pe fata, pregatindu-ma sa fiu toata ziua sincer. Daca ploua mi-l fac uneori umbrela, sa ma apere de melancolie, alteori – pahar, sa-mi adun picaturi pentru cand nu vor mai fi.

Imi port sufletul mereu pe dinafara, in vazul lumii, si nu-i inteleg pe cei care si-l poarta pe dinauntru. Sufletul e facut sa stea la lumina, ca sa-i faca pe oameni scanteietori. Daca-l tii inauntru se zbate sa te intoarca pe dos. De-aici vin bataile de cap, spasmele musculare si golurile in stomac.

Mie sufletul imi vine ca o manusa. Nici nu stiu daca eu sunt al lui sau el e al meu si cine de cine are grija. Important e ca ne potrivim. si-atunci las pe toata lumea sa il vada.

luni, 15 februarie 2016

Neintamplari de pe drum

E imposibil sa scrii intr-un autocar aruncat de pe un deal pe altul sub o ploaie plictisitoare. Dupa atatea ganduri rasturnate cu talpile in sus la fiecare serpentina nu-ti ramane decat sa incerci sa dormi. Te asezi in cea mai comoda pozitie imposibila, amestecandu-ti vertebrele sub cap ca numerele necastigatoare intr-o caciula.

Au trecut cinci minute de cand sperai sa fi trecut o zi si dintr-odata miauna o sirena. O sirena de politie. Fiu-iu-iu-iu, ca o soprana careia i-a suflat vantul partitura. Deschizi ochii si, inainte sa te dezmeticesti, o masina explodeaza la numai cativa pasi de tine. Oamenii tipa, iar tie iti trebuie cateva clipe sa iti dai seama de ce nu-i intelegi. tipa in rusa. Esti in drum spre Chisinau si-ti amintesti ca atipisei tocmai cu gandul ca e ciudat ca filmele din autocar sa fie dublate in rusa si sa n-aiba subtitrare.

Ce e interesant la autocare e ca te tin neclintit in timp ce arunca sub tine duble continui si sensuri interzise. Simti ca faci schimb cu drumul: el e cel ce te strabate, miscandu-se la stanga cand unii ar zice ca de fapt faci dreapta si venind inspre tine in timp ce altii, mai lipsiti de imaginatie, ar spune ca inaintezi.

Ploua torential, intr-o bezna asa de neagra incat te intrebi cum de nu se calca stropii pe picioare. Lumina vine numai de la exploziile periodice de la televizor. Din toate scapa un actor arhicunoscut, al carui nume iti scapa si el. O doamna, la doua banchete in fata ta, iti indeparteaza periodic degetele de la picioare sub niste ciorapi roz, putin scamosati, pe care se aseaza la rastimpuri lumina stranie a exploziilor dublate in limba rusa.

Dupa ce serpentinele s-au saturat sa ne tot arunce dintr-o mana intr-alta, ca un jucator de baseball plictisit, am iesit in sfarsit din munti. Dar am ajuns pe un drum plin de gropi, care nu ne mai arunca in lateral, ci in sus si-n jos, facandu-ne sa sarim din sandale. In conditiile astea nu se poate scrie.

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Momentul Potrivit

Momentul Potrivit vine destul de rar. După estimările mele, cam o dată la două sute de ani, asa că nu toată lumea se întâlneste cu el. Momentul Potrivit e atunci când stai atât de bine din punct de vedere spiritual si material încât poti să te apuci în sfârsit de ti-ai dorit dintotdeauna fără să trebuiască să-ti asumi riscuri.

E atunci când ai destui bani pusi deoparte încât poti renunta fără grijă la ce faci acum pentru a face ceva mult mai plăcut, dar din care nu stii dacă o să poti face alti bani. E atunci când esti pregătit emotional pentru o nouă relatie sau pentru a o lua cu totul de la capăt, în alt oras, în altă tară, în altă lume. E atunci când ai învătat destule, profesional vorbind, încât să treci la nivelul următor. E atunci când toată lumea va fi fericită si relaxată, ca să nu trebuiască să superi pe nimeni cu anuntul tău, cu decizia ta. Momentul potrivit e când toate cele de mai sus, plus alte câteva cerinte - personalizabile, sunt îndeplinite simultan. Norocosii care au parte de sinergia asta confortabilă sunt destul de putini, dar cei mai multi dintre ei reusesc în tot ce întreprind.

Doar că sunt putini. De fapt, atât sunt de putini norocosii ăstia încât eu, de exemplu, nu am cunoscut niciunul niciodată. Am cunoscut însă pe altii, din altă categorie de norocosi, care au avut pur si simplu puterea de a trece la treabă. Ei mi-au părut dintotdeauna – nu naivi, cum îi crede lumea – ci mai realisti decât toti ceilalti.

joi, 17 decembrie 2015

Desenam acum cativa ani..

Erau nişte momente grele pentru un copil, chiar foarte triste. Atunci am plâns mai mult ca un bebeluş...simţeam că nu aveam nimic şi pe nimeni şi că singura cale de scăpare era arta. Am început să scriu dar gândurile mi-au fost aruncate la gunoi pentru că erau nişte prostii. Am scris versuri, credeau că sunt îndrăgostită, desenam...îmi făceam planuri. Am suferit enorm. Un om care nu are libertate e un nimeni.

       Nu sunt artistă, nu am talent la nimic special. Vorbesc mult, nu scriu bine, nu îmi plac foarte mult detaliile, mă încurc când vorbesc, ţip, mă enervez, nu cânt bine dar îmi place să mă prostesc chiar dacă alţii spun"Flori, fi serioasă!" Hai bâşti!. Cât despre desenat... te închini, aşa m-am închinat eu când am văzut un desen,oribil, de acum vreo 4 ani şi ţin minte când l-am desenat cât sufeream. Acum nu pot spune multe despre el...numai că acum câţiva ani am scris pe spate nişte rânduri şi mă face să îmi dau seama că încă sufăr...

    Acest desen a fost creat în urma unei nevoi de a-mi exterioriza sentimentele, ideile şi viziunile. Exprimă nevoia de libertate, fizică, psihică şi morală. Norii reprezintă visul, speranţa iar motivele de semicerc reprezintă faptul că autoarea e în căutare de ceva, având doar jumătate din acel lucru. Omul care vine din cer şi întinde mâna reprezintă puritatea ,fiind gol,sau pe jumătate gol...apoi faptul că este sus reprezintă distanţa, diferenţa dintre cei doi. Soarele care răsare reprezintă prosperitatea dimineţii, reîmprospătare, pasul spre o nouă zi. Marea reprezintă viziunea amplă a viitorului. Piatra reprezintă momentul în care se afla personajul din primplan. Piatra are cioturi ceea ce reprezintă frământările personajului datorită locului unde se află. Motivul femeii aproape goale înseamnă dorinţă,motivaţie, răbdare deoarece e înconjurată de multă apă ceea ce înseamnă speranţă. Întinzând mâna spre cer reprezintă atingerea absolutului. Mâna stângă întinsă rigid reprezintă pata de regret dar şi o posibilă ascensiune a sufletului.